Asa cum importanta unor lucruri, cat de mici, nu o realizezi pana nu esti, macar si numai pentru o perioada, privat de ele, la fel ne place sa faurim, chiar si inconstient, mituri in care sa credem, pe care sa le respectam fara a ne pune vreodata intrebarea "de ce?".
Stau cu fundu' pe trepte la etajul 4 de la Floreasca si astept sa iasa tata din operatie. Habar n-am cat de complicata e, insa, oricum as da-o, tot operatie la un om trecut de prima tinerete e, ceea ce nu poate fi prea usor...
Zilele trecute am fost, gradual, intre speranta, confuzie si panica, nestiind ce se va intampla, pana la urma... Aveam convingerea ca tata... TATA e invincibil! Niciodata nu am stat sa rationalizez, insa mi-am dat seama ca am crezut cu inversunare toata viata ca EL nu poate pati vreodata ceva! Da, am amintiri "romantate" despre cum ma tinea de sa si-mi spunea sa dau din pedale, cand eu nu intelegeam de ce ghidonul e ca un taur in corida, despre cum mesteream "impreuna" nimicuri prin casa, despre discutii apasate cand o luam "pe aratura" si chiar de mici "corectii" in momentele de maxima razvratire. Dar nu asta il face... invincibil! Pentru aceasta convingere a mea cred ca el nu a facut nimic deosebit, doar a fost... acolo! Am nevoie de mituri si, oricat de mult incerc, rational, sa scap de ele (sau chiar sa fac haz de ele), unele raman acolo neschimbate, aproape tabu. Tata e unul dintre aceste mituri!
Saptamana asta l-am vazut (nici nu mai retin dupa cat timp...) vulnerabil, speriat (de fapt, ingrozit de-a binelea!), dar ulterior si impacat si increzator: "sunt sigur ca va fi bine, imi spunea. Am venit aici in nadejdea ta si nu are ce sa fie rau!" Da, mi s-au umezit ochii! Dupa 35 de ani in care nu concepeam decat invers, am primit un dus rece!
O sa fie bine, ca TATA nu poate pati nimic!
