Strategia, bat-o vina...

De cateva saptamani am facut pasul de la research la strategie, de la analiza la... la mai mult decat atat. Cel putin asta am aflat pana acum. Am observat pe pielea mea, cu groaza, ce ruptura exista intre ce faceam intr-o firma de research si ce ar trebui sa fac aici... practic, desi research-ul si strategia de brand ar trebui sa mearga mana-n mana si sa se inscrie pe un fir logic, continuu, realizez ca, din pacate, nu e deloc asa: in research se analizeaza orice vrea clientul si se dau rezultate observatorii, pe cand in strategie ar trebui ca acele rezultate de research sa fie duse mai departe si transformate in informatii actionabile.
Am ajuns insa ca, de la inceput, desi nu am apucat sa ma prind foarte tare ce anume fac exact :), sa imi pierd o gramada de timp incercand sa gasesc informatie relevanta, fara a fi redundanta, "universal valabila" in mai multe studii independente unul de celalalt, efectuate de diferite firme, dupa diferite metodologii, dar pentru aceeasi clienti. Da! Matasel avea dreptate: marea problema la noi e ruptura intre research si advertising: research-ul nu are habar ce se intampla in advertising si, reciproc, publicitatea habar n-are ce se face in cercetare... E doar un crunt adevar romanesc...
Marea mea problema acum e ca, asa cum am tot citit pe o gramada de surse, meseria asta, in primul rand, se fura. Materialele "educative" pe tematica sunt foarte putine si, ce e, e mai mult pe bloguri sau in cateva articole (in special pe net). Iar "diseminarea" informatiilor bune de balast e destul de greu de facut la nivel de incepator, cand orice gasesti ti se pare util si incerci sa inghiti cu lopata! Rabdare iarasi nu prea e - mai ales din partea mea, recunosc! Nu e tocmai incurajator sa tot incerci sa faci lucruri si sa vezi ca nu iti ies cum ar trebui...
Vom vedea ce va mai fi...
Foto: Andreea Blas

Timisoara April 28, 2007

Buna dimineatza, Timisoara!
Cu totii avem niste "pitici pe creier". In functie de "coregrafia" pe care o fac, ne diferentiem ca personalitate :) (ce mod simplist, dar sugestiv, de a "defini" diferentele de personalitate! :) ) Unul din piticii din armata de la mine din hipotalamus (sau, cum frumos nu nimerea cuvantul un bun amic, in hipotalabus sau hipotalanus :) ) este blocat pe Timisoara...
Nu mai stiu cand am fost prima oara in Timisoara. Pur si simplu nu imi mai amintesc. Odata cu delegatiile de pe vremea cand lucram la Synovate, insa, am inceput sa "simt gustul" acestui oras. Cu siguranta pentru oamenii de aici nu e nimic deosebit, iesit din comun, dar pentru mine Timisoara reprezinta o alta lume, pur si simplu "altceva"! Am fost de nenumarate ori aici si de fiecare data e altfel, descopar lucruri noi, locuri noi, oameni noi... E alt "aer" aici. Pur si simplu imi place! Si, periodic, simt nevoia sa ma urc seara in tren, sa ajung dimineata in Timisoara, sa ma plimb toata ziua si sa fac tot ce imi trece prin cap, tot ce simt ca vreau sa fac, dupa care, seara, sa fac cale intoarsa, re-loaded :).
Astazi, de pilda, am ajuns la 8 dimineata in gara. Aseara am fost la un concert reggae al unui... amic (cred ca as putea sa ii spun asa), Johnny King, in Basement, pe langa Cismigiu. De acolo am plecat direct la gara, unde trenul de 23.45 astepta sa ma aduca aici - un accelerat ieftin si la propriu, si la figurat. Asta e mai putin important, ca am reusit sa dorm aproape tot drumul, desi ma aflam intre 5 fete galagioase, o doamna timida si un neamt, prieten al uneia dintre fete, foarte stingher. Dupa Baile Herculane, totusi, a fost mai liniste, ca am ramas singur in compartiment si am putut sa ma bucur de binefacerile somnului pe o intreaga bancheta :). Nu cred ca voi renunta vreodata la calatoria cu trenul si nici la a calatori in conditii cat mai simple. Aici nu e vorba de bani, ca putin mai devreme, tot aseara, era un tren cu cuseta si toate conditiile de decenta (cel putin teoretic), insa atunci cand am calatorit astfel mi s-a parut ca pur si simplu nu e locul meu acolo... Ma rog... (si raspunsul e "da! merg si in vama de obicei!" :) )
Asadar, am ajuns in Timisoara si am plecat, pe jos, spre centru. Mi-aduc aminte cum cei de la centrul de informare turistica din Budapesta cred ca m-au considerat nebun, vara trecuta, si s-au inchinat cand le-am aratat pe harta itinerariul meu pedestru prin capitala lor, dar cred ca, daca nu vezi un oras pe jos, degeaba il mai vezi. De aceea, practic, cu o usara exagerare pe care o recunosc, nu cred ca m-as rataci in Budapesta acum, daca as fi "abandonat" aproape oriunde. La fel si in Iasi, Sibiu, Cluj, Constanta si multe alte orase, terminand cu cel in care respir aerul din aceasta dimineata, Timisoara.
Frumos e ca, de fiecare data cand vin, ma frapeaza antagonismul de elemente vechi si noi, imbinate intr-o maniera extrem de... ciudata, de parca as vedea aceste lucruri pentru prima oara. Cladirile vechi contrasteaza flagrant cu firmele de pe frontispiciu: e foarte amuzant sa observi stiluri arhitectonice vechi, elaborate, peste care troneaza un "Altex", "Flanco" sau "Kenvelo". Astazi acest lucru m-a amuzat din nou si, in toata aceasta simbioza arhitecturala oarecum fortata, am simtit ca trebuie sa beau o cafea... la McDonalds! :) E ca si cum m-as intalni cu Bill Gates la carciuma din colt, unde maini tremurande isi sorb cinzaca in amurgul zorilor, si am discuta despre situatia tensionata de la Dinamo, unde Borcea nu stiu cu cine se mai cearta, sau despre declinul pietei de goblenuri... Un apogeu al contrastului care, totusi, iata!, nu e ridicol aici! Dimpotriva!
Cafeaua e destul de proasta aici, asa ca voi cauta o cafenea cu internet wireless (sper sa existe), ca sa postez acest text si sa imi beau, totusi, cafeaua de dimineata, ca e deja 9.40.
***
Am gasiiiiiiiit! Asa ca iacata ca si postez, 40 de minute mai tarziu, dupa inca o plimbare :)
Foto: Piata Operei, perspectiva de pe terasa McDonalds la care eram :) Acum sunt in Piata Unirii, in Eclipse, si, in sfarsit, imi savurez careaua de dimineata, la 10.20...

FFW

Mi-aduc aminte ca ma invata o fata acum ceva ani ca nu "renteaza" sa iti para rau dupa orice pas facut, indiferent cat de nepotrivit a fost... Cand faci un pas, e mai sanatos pentru conglomeratul propriu de neuroni sa nu mai privesti peste umar, altminteri risti sa vezi si sa supraevaluezi in special minusurile inregistrate intre pasii succesivi. Dar vreau si eu sa il vad pe ala care e multumit de tot ce a facut si priveste doar "inainte cu maine" :)
Exista conceptia (pe care mi-o asum si eu) ca e de preferat sa percepi ca orice pas ai face, e unul inainte si ca nu bati pasul pe loc, exact ca in cazul unei scari pe care o escaladezi, treapta cu treapta. E de preferat asta, intr-adevar, dar ma gandesc la scarile dintre doua etaje care sunt impartite in doua jumatati orientate opus. Practic, la jumatatea drumului, macar si pret de un pas-doi, tot bati pasul pe loc, fara a urca, ci doar invartindu-te-n loc, la aceeasi altitudine :) Ideea e ca tot avem si am tendinta de a urca 3-4 trepte odata, dar fuleul uneori nu ma ajuta si cred ca am invatat, in timp, ca pericolul de "intindere musculara" e destul de mare. :)
Acum tocmai fac inca un pas, intre doua job-uri. E un pas inainte clar! In plus, e ceea ce imi doresc de multa vreme! Nu am de ce sa ma uit inapoi, nu am de ce sa regret nimic! Dar...
Dar lasi in urma, job cu job, colegi (dintre care unii iti devin, cu timpul, amici buni), locuri in care te acomodasei si te simteai confortabil, amintiri ale unor momente frumoase... si tot asa...
Primeam mai devreme, astazi, un email cu niste cuvinte "de duh", intre care cel mai tare mi-au placut urmatoarele: "Prieteni sunt acele persoane, care te iubesc, cu toate ca te cunosc bine." Adevarul e ca, intr-adevar, prieteni iti raman cei cu care relationarea transcede periodicitatea efemera a unei colegialitati de serviciu...
Deseori, cand "tragi linie", iti dai sema ca un motiv pentru care nu te-ai vazut niciodata cu toti prietenii tai e ca sunt din medii prea diferite, in care tu, la un moment dat, te-ai integrat, dar sunt atat de diferiti intre ei, incat ar fi mai degraba un dezastru de comunicare sa ii aduni pe toti la aceeasi masa. Ceea ce nu e deloc ceva rau! Pentru ca ai, astfel, ocazia sa fii tu insuti putin altfel in compania fiecarui grup... Acelasi si, totusi, diferit...
Foto: Andreea Blas